odată
îmi era teamă de fulgii albi pufoşi
să nu-mi atingă faţa buzele
nu ştiam ce gânduri au
că poartă câmpul în palme
sângele urca în bujori
în privire - evanghelia era sacră
erai aşa aproape
voiam să-mi dai sărutul
să mă conving că are culoarea macului
dar ca într-un slow motion infinit
pierdusem pariul cu focul chemării
trecător
peste creştetul anilor
visul a uitat să prindă rădăcini
…ştia ce ştia
veni-va timpul ca pământul ascuns între şoapte
să se scurgă latent
mimând pofta de mărinimie
nu mai dau satisfacţie încrederii
privesc chipul tău blând cum imploră în absida dimineţii
cobor hotărâtă
las strânsoarea pieptului gaj sorţii
pofta de împărtăşire evadează
să ştiţi şi voi că roşul îmi dă târcoale ca o haită flămândă
azi
eu şi cu tine- un oarecare-
am terminat de numărat cele o mie de clipe care ne despărţeau
trăiri încolăcite
înfiorate
ca o primă atingere a fulgilor de nea
ne şoptesc poveşti
aşa de mult vreau să te sărut
încât buzele caută să-ţi atingă chipul
lumina lunii intră ca o avalanşă pe geam
deschizând porţi
totul în odaie se preschimbă-n crini oriunde privesc
în frunte
buze deschise ahotnic spre prea mult alb
în pământul scurs spre nicăieri
prind rădăcini
îmi strânge pieptul
şoaptele-ntre noi respiră sacadat
crinii cresc mult mai mult
se lipesc de cer
iubire
alb
...
zbor
între luceferi cu liniştea sub braţ
caut cu privirea o margine de crin
nu mai ştiu să găsesc resturi printre raze
aud doar cum se scriu cuvintele
renegând visul sub care se întorc în somn fiori
numai eu şi macul flămând
mai stăm între pietre
la pândă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu