boala este un râu
pe care se-ntinde neiertarea
bunica aşa gândeşte în ultimele clipe de lumină
îi duc în fiecare zi vorbe bune
nu vreau ca moartea
să se mute aproape de sânul meu
tremurul neputinţei trece prin mine
nu pot urca crengile fără ea
fără "unde mergi, fătuca mea?"
nu ştie nimeni cum se păşeşte cu adevărat
cum se lipeşte sărutul de buze
ce simte marea când atinge malul
mă voi prelungi peste strigătul
acestei iubiri
…respir
şi dacă se va face frunză
"unde mergi, fătuca mea?" cu un gest încetinit
o să-l pun in tivul seri
alb
îi rotunjesc colţurile ca iubirile s-o încapă
cu acelaşi gest blajin
plămânii să-i umple de căldură
fără toiagul ei
rugăciunile neputinţiei
măsoară totul pe piatră
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu