luna
orfană de luciul apei
e pierdută
acele bradului măsoară trecerea
în drumu-i rebel
raza mă atinge
puţine lucruri sunt mai gri
ca distanţa dintre două umbre de murmur şi literă
cuvinte fragede
trec peste umăr în peniţă
zâmbetul creşte mai înalt
adun în călimară ruine
plopi desfrunziţi de flacăra lui mai
tei care nu au atins niciodată cerul
închegată-n frica de a nu îngenunchea
cerneala curge în vene
pentru o clipă
descătuşez oglinda apei să pot spune:
lună
lasă curcubeul pe noi
iarna să nu poată arunca zăpadă în păr
roşul îmi face cu ochiul până la orbire
mă aşez lângă lac
să-ţi cânt din flaut
timpului îi cer
să-şi scuture secundele în sens invers
destinul să-mi dea socoteală
de ce
sau poate am uitat eu
să-mi deschid buzele
înainte de răsărit
aştept să mă naşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu