un căluț de mare

avea steaua lui albastră

îi spunea povești

o sorbea din ochi

vroia să strige să afle toți despre ea

au început să treacă clipe

zile

fapte pe alături
până ce steaua
s-a apropiat de uitare

când și-a adus aminte

prin gheața albă era un licăr slab

fluturii morții slujeau în jurul ei

sclipirea altădată sidefie era ceață

căluțul de mare

credea că se stinse în smirnă și tămâie

se-ntunecă

prin oglinda de gheață

adevărul e alunecos

mângâierea nu seamănă cu nimic la atingere

nici cu focul

nici cu nisipul

ultimele pale de frig

se retrag pe cedrul bătrân al nordului

e soare

prin apa cristalină

steaua-și lungește brațele-n adâncuri

în palma-i călduță

căluțul de mare zace inert

masa la care stă albastrul la taifas cu primăvara

se surpă

a nedumerire

iubitule

stelele mor doar în mintea muritorilor

de ce trebuia să mă vezi doar prin gheața albă

de azi

voi zbura alături de cel

care îi va deschide albastrului

care a fost sortit să moară 
ochii dimineților